Business în sutană


 

Dă-ne Doamne catedrală, că în rest avem de toate…

Cam așa pare că se roagă mai marii BOR în vremurile acestea. Aaa, și încă ceva: bani de la buget. Dar poate Dumnezeu știe mai bine ce e necesar și ce poate să mai aștepte. Poate măcar El vede că trăim vremuri grele cum demult n-au mai fost și că mulți dintre români, deși muncesc ca sclavii, abia au ce pune pe masă. Iar cei ce-ar trebui să le asigure în primul rând egalitate de șanse, le reproșează insistent că au consumat și consumă mai mult decât produc. Că ei sunt singurii vinovați pentru suferințele pe care le îndură aproape în tăcere deplină.

În timp ce țara se scufundă ca o corabie avariată, preasfințiile lor au găsit soluția salvatoare – un bolovan aurit pe puntea corabiei, sperând că după ce se scufundă, i se va vedea vârful din valuri. Atunci ei vor fi departe, cu sufletul înpăcat, pe plaje însorite sau în mașini de lux, fleacuri care dealtfel nici acum nu le lipsesc. Vor fi terminat atunci de construit Catedrala Mântuirii Neamului. Poporul îi va slăvi, se va închina la ei ca la niște sfinți în viață. Bineînțeles, ce va mai fi rămas din popor, căci între timp, o mare parte fie se vor fi mântuit prin țări mai primitoare, fie se vor fi mântuit de-a binelea.

Este într-adevăr un scenariu apocaliptic, însă dacă va fi să devină realitate, BOR va avea o contribuție însemnată, prin atitudinea de-a dreptul sfidătoare la adresa credincioșilor. Iar această atitudine se poate interpreta în două moduri, dar nici unul nu-i face cinste. Fie înalții prelați sunt într-atât de absorbiți de tainele spiritului și nu mai văd nimic prin geamurile fumurii ale limuzinelor, fie au harul de a ignora cu desăvârșire realitatea în care își duc traiul cei mai mulți dintre credincioși, cu totul altă lume față de a lor.

Mă întreb câte vieți mi-ar trebui să număr sumele astronomice necesare construirii unui colos de genul catedralei mai sus amintită. Și mă mai întreb câte vieți ar putea fi salvate și câte destine schimbate dacă s-ar folosi sumele acelea greu de imaginat în acest scop. Pentru că în esență, salvarea unei singure vieți e un gest infinit mai nobil decât oricare altul. Cel puțin, așa știu că ne învață creștinismul și nu numai. Asta aud din gura preoților atunci când merg la biserică, “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. Oare ce înțeleg prin asta cei din fruntea acestei instituții? Cine este pentru ei aproapele???

În timp ce Sfântul Sinod se dă de ceasul morții să ajungă mai aproape de cer cu o biserică așa cum alta nu mai e, sute de mii de oameni se dau și ei de ceasul morții ca să aibă ce mânca. Se știe că mulți dintre ei vor cădea epuizați în lupta asta nedreaptă. Familiile lor se vor îndatora pentru a plăti bisericii taxa aferentă unei “plecări cu acte-n regulă”, după ce timp de o viață respectivul și-a plătit cu regularitate contribuția.

În concluzie, în ce se măsoară cinstea, moralitatea și noblețea sufletească a celor ce stau în fruntea unei instituții fundamentată tocmai pe aceste principii. Sunt ei niște impostori, niște afaceriști fără scrupule, care au înlocuit costumul cu sutana? Să fi devenit religia una dintre cele mai eficiente strategii de marketing? Sau era deja? Să nu uităm totuși faptul că în majoritatea țărilor civilizate epoca în care se construiau coloși bisericești a apus de multă vreme..

Anunțuri